Am profitat de weekend-ul prelungit (a fost zi liberă de Paștele catolic) și am plecat spre o insulă din Malaezia, Redang. Am ales să luăm autobuzul de noapte din Singapore, cu plecare la 9 PM. Varianta aceasta este mai puțin costisitoare și ne-am gândit că oricum vom dormi pe drum (există și zboruri până în Redang). Autobuzul ne-a lăsat în Kuala Terengganu, capitala provinciei Terengganu, urmând apoi un drum de vreo oră și jumătate cu feribotul (un drum costă 55 MYR).
Am așteptat ceva în căldură și aglomerație după ce ne-am luat bilete pentru feribot, în mare pentru că sunt doar vreo trei curse pe zi până în Redang. Odată îmbarcată și pornit motorul, am ieșit afară să mă bucur de mersul pe marea liniștită, mai ca o trecere cu bacul peste Dunăre. Pe punte erau doar bărbați care fie ieșiseră la aer, fie să fumeze. A fost un moment de stânjeneală în care m-am întrebat dacă încalc vreo etichetă. Deși Malaezia e țară musulmană, părerea tuturor celor cu care am vorbit e că nu sunt absurzi să aplice aceleași așteptări pentru europeni – desigur în limita unei decențe. Așa că am rămas afară. Pe măsură ce goneam repejor printre ape, lăsând în urmă uscatul cu problemele și legile lui, răsăreau insulițe și nuanțele de albastru se diversificau.
Insula e împărțită în mai multe plaje care sunt administrate de un hotel/resort. Cred că asta e cea mai obișnuită metodă de a te caza pe insulă și cumva cu cele mai puține bătăi de cap. Noi am ales să ne cazăm undeva mai în sat, pe o parte a insulei opusă aeroportului și departe de majoritatea resort-urilor.
Ne-am grăbit spre plajă, prindeam încă soarele de după-amiază. Drumul către plajă trece printr-o porțiune de junglă pe care am ajuns să o cunoaștem cu vietăți cu tot.
Pe parcursul șederii în Redang am avut oportunitatea de a întâlni și câteva grupuri de maimuțe care ieșiseră din desiș la drum (pe care nu e bine să le hrănești sau provoci, dacă nu era deja clar lucrul ăsta).
Undeva la mijlocul drumului care șerpuiește prin junglă există un loc mai înalt de unde se vede o imagine de ansamblu. Cred că fiecare dintre noi are un loc, o imagine, un moment pe care îl invocă când îi este greu. Undeva în creierul nostru e un cinematograf foarte ieftin, pe o străduță mică, și seara te duci liniștit să îți iei bilet. Deja te cunoști cu casierul de la bilete. Îl saluți politicos, popcorn sau suc nu îți iei că nu mai servesc la ora aia și oricum ești așa de concentrat la film că nu îți arde de alte distracții. Te așezi frumos în scaunul ce miroase a vechi și în mod ciudat reclame nu sunt. Începe filmul. Dar ăsta nu e un cinematograj obișnuit că uneori are niște efecte speciale de te trezești protagonist în film. Înainte de a ajunge aici, m-am tot gândit la plajele alea desprinse din imaginea de fundal de la Windows XP. Ei bine, viața bate filmul, chiar și pe ăsta cu efecte speciale! Inima mi-a sărit din piept de bucurie că sunt într-un loc de o asemenea frumusețe. Pe plajă nu erau mulți oameni și m-am întins pe nisip să privesc albastrul în toate formele sale, să ascult valurile și să simt vântul cum aruncă cu un nisip foarte fin din când în când. Cred că mă simt norocoasă.
Altă minunăție sunt coralii pe care i-am văzut la o sesiune de snorkeling (nu credeam că voi face asta, mi se pare chiar și acum ceva foarte greu accesibil). Pentru 60 MYR, un ghid ne-a dus în trei zone. Experiența a fost incredibilă. Uitându-mă la toate soiurile de pești colorați și corali, mi s-a părut că pătrund în lumea ascunsă a apelor. Atâta viață, dincolo de societatea noastră cu complicațiile ei. Am recunoscut ceva tipuri de pești (peștii clovn, pești papagali), o pisică de mare, chiar și o broască țestoasă (Redang are chiar un sanctuar pentru ele, mai multe info aici), și un pui de rechin de departe (cică nu-s periculoși, dar nu am testat, nu m-am apropiat și a dispărut repede).
Viața pe insula Redang e destul de simplă, sunt câțiva oameni care se ocupă cu căratul turiștilor pe la snorkeling sau scuba, cu dubițe și apoi bărci, alții vând suveniruri și sunt foarte bucuroși să îți ofere reduceri, alții lucrează la un resort sau un restaurant și unul e polițist (atât am văzut, insula nu pare să aibă nevoie de mai mult de atât). Forfota oamenilor se traduce într-un zgomot de scuter în timp ce conduc pe stradă fără vreun scop evident.
Contactul ăsta direct cu o insulă exotică m-a condus la întrebarea “da’ treaba cu turismul e profitabilă și sustenabilă?”. Sigur că probabil există niște studii undeva (metoda științifică) dar pe mine m-a dus cu gândul la un joc: Tropico Island. Cum ar fi să mi se pună în brațe, dar mai mult în cârcă, insula Redang și să o administrez eu? “El Presidente” Teodora, cam greu, hai să îi punem și genul: “La Presidente”. Aș susține facțiunea hipiotă a ecologiștilor că tare mi-ar plăcea să mai existe corali și pentru următoarele generații.
Desigur, jocul rămâne joc și eu rămân la statutul meu modest de turist care observă și își dă cu părerea (vorba aia, ușor de zis, greu de făcut). Dar parcă nu suna așa rău, “La Presidente”, nu?
P.S: la momentul scrierii, un 1 MYR ≈ 1 RON
over a cup of teh oh 